Minciuna...o tara a neputintei

"Minciuna are picioare scurte" si "O minciuna recunoscuta e pe jumatate iertata" ....se aude parca pierdut, in timp,...glasul bunicii... :)

Un conglomerat de vorbe si zicale mi-au ramas intiparite in minte, "vorbe" pe care le reproduc, frecvent, aproape ca pe un automatism verbal, sub privirele distrate, uneori mirate si, alteori, intrebatoare: ce inseamna; de unde le stii; chiar crezi in ele; etc.... Refuz de cele mai multe ori sa le spun povestea, este "povestea mea", doar...mai ingaim..."nu sunt superstitioasa, dar cred in mesajul transmis de ele...."

Am invatat de timpuriu, insa, ca "minciuna" nu este ceva cu care sa-ti doresti sa te confrunti sau sa fii confruntat....Ai mei nu au trecut niciodata peste o astfel de "scapare" ;)...Privind in ansamblu asupra tuturor formelor acestei "tare", de la micile minciuni de complezenta( ce faci? bine!...desi tu numai bine nu faci :)) ), la minciunile intentionate(vindicative si/sau salvatoare), la minciunile prin omisiune ;), la minciunile bolnavicioase ce culmineaza cu mitomania, intotdeauna m-a frapat o anume forma....minciuna insotita de tupeu...E prins cu mata-n sac, si tot spune ca nu-i asa...ca nu vezi bine, ca ti-ar trebui ochelari de cal, si ca, daca sta sa se gandeasca mai bine...."mata e in sacul tau" nu in al lui....Wow...Ramai stupefiat....parca iti vine sa opresti timpul in loc...si sa imortalizezi fiecare cadru: cand te minte, cand il prinzi, cand iti sustine vehement ca nu vezi bine si cand in final, ii aduci proba veritatii si te face fie nebun fie mincinos...crezand profund ca este o victima...

N-am sa spun ca nu toata lumea a incercat si si-a sustinut propriile minciuni, in toate formele, in diverse situatii, mai mult sau mai putin legitime, insa a sustine minciuna cu tupeu, in mod regulat, ba mai mult sa se simta si lezat....eu una n-am intalnit multi..., dar se pare ca in fiecare zi redescoper ...acest gen...Oricat de calm sau de impulsiv ai fi, reactia zic eu normala a celui care este pus in fata unei astfel de minciuni...este initial stupefactia, apoi banuiala ca ai putea tu sa gresesti....insa te repliez si in functie de temperament...astepti sa auzi argumente...

Ce nu pot eu sa inteleg, este cum oare cei care mint cu nonsalanta, in orice pozitie, repetitiv, fiind oricand cei mai aprigi sustinatori ai propriei cauze, nu se gandesc ca pot fi si verificati...Ceilalti isi pot da, relativ usor, seama ca este un fel de a fi, si nu o intamplare, si daca intr-o prima faza, au ramas consternati, ulterior sunt pregatiti ...

Ceea ce este insa cu adevarat tragic, este faptul ca cei care mint in felul asta, nu pot sa rosteasca, decat fortati de imprejurari, "imi pare rau, am gresit..."....Nuuuuuuuuu, si daca o spun, in sinea lor se cred nedreptatiti tinzand spre urme usoare de "manie a persecutiei"...Cineva are ceva cu ei!

Stiu si eu situatii: Nu e adevarat!N-am facut asta! mergandu-se pana in panzele albe cu minciuna initiala, dar asta in situatii limite....Nu e scuzabil, si poate ca de la caz la caz, poate fi chiar mai periculos, insa atata vreme cat nu te defineste minciuna, atunci poate fi explicabil...

Sunt situatii in viata cand iti alegi sa inveti cum sa minti, cat si in ce conditii; cum sa ajungi sa profesezi, mai ales minciuna prin omisiune....insa aceasta are menirea si trebuie sa ramana doar un "rol"; daca, in viata de zi cu zi, "rolul" ia locul "personajului" devine din ce in ce mai problematic sa mai prezinti credibilitate...si nu poate decat sa-ti dauneze...

Trist si adevarat, sunt destul de multi...cei care mint din neputinta: nu pot sa-si asume greseala!