DMC & friends (Parts of Us)

Auzim cu regularitate si experimentam de-a lungul timpului situatii precum "reala prietenie e mai presus de interese de orice fel " si opusul : "frate, frate, dar branza e pe bani"...Selectam sa aplicam unul sau altul din aceste principii, in functie de cum il apreciem pe celalalt ca pare a fi . Evident ca uneori ne inselam in aprecieri, si ne intrebam unde si cum trebuie sa ne protejam de pierderea unor foloase cuvenite si legitime, dar cel mai important de a ne proteja de pierderea unor prieteni. Nimeni nu e atotstiutor si nu cred ca ne dorim asta, insa pentru o non necesara selectie artificiala a celor care ne sunt sau nu prieteni, cred ca delimitarea clara si categorica incipienta intre prietenie si afaceri, ne scuteste de pierderi, si ne simplifica alegerile.

Concluzia mea, dupa o serie de experiente este ca : afaceriile pot lega prietenii reale, pe cand prieteniile se pot deteriora si apoi stinge datorita afaceriilor...De ce? Poate pentru ca odata stabilita limita mercantila, interesul protejat si comportamentul pragmatic dezvaluit, cunoasterea celuilalt este mai usor detectabila...si asta si pentru ca "pentru a cunoaste cu adevarat o persoana trebuie sa o poti observa in situatii critice".

Datorita afacerii, am castigat una din cele mai frumoase si trainice prietenii, dar am si pierdut multi prieteni, dupa ce afacerile au intervenit intre noi...M-am intrebat multa vreme, unde si daca gresesc...si raspunsul a venit implacabil: Da, gresesti! Niciodata nu-ti tratezi partenerul de afaceri ca pe un prieten: una-i una, alta-i alta! Mi-am invatat lectia asta acum mult timp, chiar daca ramasitele unei prietenii de mult apuse...s-au risipit de curand, cu dezgustul unei final stiut: pentru multi nu exista prietenii, ci doar interese, si cel care ii considera o clipa prieteni, pierd dublu!

Vrei, nu vrei, iti place, nu-ti place: ai obligatia de a stabili limite intre prietenie si afacere sau sa le excluzi, pentru a te proteja!

Citeam de curand o teorie interesanta despre "egoism, egotism" si o paralela firava intre egoism si altruism, ce tindea sa le explice relativ similar...A fost ca o sclipire a unor ganduri ce mi-au mai trecut fugitiv prin minte...

Distinctia dintre cele doua concepte : altruism si egoism, din punct de vedere ideologic o stim cu totii; antonimice, antagonice, se incadreaza in sabloanele "binelui" si "raului"... Si daca din nevoia de a simplifica, explica si sabloniza, s-au gasit definitii a doua concepte, care, in realitate, in sfera trairilor umane, nu cunosc bariere atat de clare, uneori suprapunerea lor putand fi totala...?

Nu cumva daruim, din nevoia de a (ne) demonstra ca suntem (mai) buni sau din nevoia de a crede ca si noua ne vor darui altii in situatii similare?

Nu cumva nu judecam, din nevoia de a nu trece prin procesul judecatii altora ?

Nu cumva intelegem nevoile si trecem peste defectele altora, pentru ca vrem ca la randul nostru sa fim intelesi?

S-ar putea spune ca si aici altruismul, se delimiteaza de egoism, prin izvorul acestor sentimente.Oare? Nu cumva altruismul este o forma mascata a propriului nostru egoism: nevoia noastra! Da, nevoia poate avea un fundament pozitiv, dar exhiba din noi in afara....nu neaparat pentru ceilalti, ci mai mult pentru noi!

Poate parea ca e o abordare perversa a naturii umane, dar cred ca ne-am intalnit cel putin odata in viata cu intrebarea:

Nu cumva iubesc din nevoia de a iubi ? Suna egoist nu-i asa?...Suna oare mai rau sau mai bine decat : Nu cumva iubesc din nevoia de a fi iubit?

Tind sa cred ca uneori; nu generalizez, nu stigmatizez sufletele inocente, dar procentual acestea din urma sunt 1% din masa sufletelor; suntem altruisti pentru ca avem o astfel de nevoie puternica in noi si pentru noi, si mai putin pentru ceilalti....

Replica dintr-un film vazut recent poate fi un exemplu edificator:

"Aveam un unchi care la fiecare reuniune de familie aducea un tort. Toti eram incantati de gestul lui si-l consideram un om generos. El, insa, mi-a recunoscut, la un moment dat, ca nu era deloc generos, ci ii placeau dulciurile; iar logica gestului lui fusese mereu aceeasi: Daca aduci un tort, sigur ai dreptul la o felie."

Asadar altruismul poate masca, se poate suprapune total egoismului, lasand distinctia sa se faca doar sub aspectul perceptiei celorlati fata de gestul fiecaruia si mai putin asupra realei intentii ce a stat la baza gestului. Aparentele, sabloanele si definitiile ne scapa printre degete adevaratele sentimente, trairi si perceptii...irosindu-ne uneori timpul si cel mai grav...viata....

Acum aproximativ un an, am initiat acest blog din dorinta de a ma exprima si altfel...A fost si este un proiect, care l-am privit ca pe o fereastra spre interior si spre exterior...Am impartasit acest proiect cu prietenii, lasandu-le libertatea de a scrie ce vor si cand vor....Dupa cum s-a vazut, nu ne-am propus sa obtinem locuri fruntase in ierarhii din domeniu, nu am tintit atragerea cititorilor, dar ne-a inveselit sufletul fiecare comentariu pe care ni l-ati adresat, ne-ati adus zambetul pe buze cu fiecare click pe posturile acestui blog...si pentru asta : va multumim frumos!:)

Pare ca inceputul acestui an nu a fost atat de prolific, asa ca ne vom pune pe treaba; unii din noi, cel putin...:))

"The team" va invita in continuare sa ne treceti pragul, privind spre ...parti ale sufletelor noastre...O zi excelenta:)!

forgetme-not.tumblr.com,
happythings.tumblr.com,
www.flickr.com/photos/8181983@N05/

"As vrea sa scriu o nuvela sau un roman". "De ce nu scrii asta? Vai, ce metafore folosesti! Clar, tu ar trebui sa fii scriitor." De cate ori ati auzit asa ceva? De cate ori ati fost momiti de asa cuvinte care sa va faca sa va asezati in fata unei coli albe la masa de scris sau, mai nou, in fata calculatorului? Pana si mie mi-a fost dat sa aud.
De ce subliniez asta? Pai, pana sa plec in armata, ca sa zic asa, nu cred ca am scris nimic de capul meu. La scoala generala aveam mari probleme la orele de compunere. Nu tu muza, nu tu inspiratie! De obicei mama, plus niste vecine isi bateau capul cu temele mele sau ca tot romanul inventiv, cautam prin carti de comentarii literare si copiam cat mai mult.
"Cat ai facut ma, compunerea?"
"Am scris trei pagini."
"Te-ai scos! Am doar una jumate si am scris mare."
Nu prea conta ce ai scris, ci cat.
Riscul era, cred ca in liceu am patit asa ceva, ca sa copiem multi din aceeasi carte de comentarii, ca doar nu era Internet atunci ca sa ai mai multe solutii. S-a trezit "ala de romana" (A murit saracu'. Era nevinovat, mai ales in ale literaturii romane. Cica ar fi scris carti la viata lui. O fi scris asa cum scriu eu acum.) ca trei sferturi de clasa imbratiseaza aceleasi .....idei. Sfertul ramas chiulise ori nu isi facuse tema.
In armata insa am scris "neste" chestii la "renumita" revista a unitatii militare. PRO ....ceva, imi scapa titlul acum. Si sa mai zici ca nu e armata buna la ceva. "Creatiile" mele mi-au adus 3 zile de permisie, un borcan de 800 plin cu inghetata la varsat si porecla de "baiatul cu valiza". Va zic eu alta data cum a fost cu treaba asta.
Acum sunt invitat sa scriu aici. Multumesc DMC! Acum "te iubesc" cum mi-am iubit invatatoarea si profesorii de romana la orele de compunere.
Sa nu va asteptati la cine stie ce Eminescu pentru ca nu se mai da. Sa nu va asteptati la cine stie ce pui de Sadoveanu ca s-a terminat. Sa nu va asteptati la chestii smechere a la Patapievici ca nu se mai baga.
Deci (asa mult imi place cuvantul asta, e clar se apropie de final, nu?) daca e vreunul care nu are ce sa faca si citeste ce debitez eu aici, de ce ai vrea sa scrii un roman? De ce sa lasi ceva scris posteritatii, in afara de testament?