Mea culpa..."Ruga pentru parinti"

"IARTA-MA" este primul cuvant ce-ti insoteste lacrimile care-ti joaca in privire....este reactia la auzul unei vesti, ce-ti produce mustrari de constiinta...Ai gresit...si teama ajunge sa puna stapanire pe toata fiinta ta, genunchii se inmoaie, vocea iti tremura...iar gandurile iti susura chinuitor : oare nu o fi prea tarziu; oare n-am sa regret ca nu mi-am facut timp, oare n-am sa plang cu lacrimi necrutatoare, fara sa mai pot castiga cateva clipe...Iti iei inima in dinti si suni....prelung...pana cand o voce pierduta iti raspunde...incerci sa fii cat mai concis, sa nu-i iei timpul...si dintr-odata, ca un strigat de disperare...realizezi ca ai timp, ca nu conteaza ca e noapte, nu conteaza ca ai mult de lucru; nu conteaza ca trebuia sa te vezi cu prietenii pe care ii vezi mereu...nu mai conteaza nimic....ceea ce conteaza e sa mai ai putin timp...Raspunsul este pe jumate imbucurator, pe jumatate trist...ma simt mai bine, ne vedem maine....Acel maine suna implacabil si departe...Nici nu se pune problema ca maine sa te mai joci cu timpul...insa, pana maine, ramai cu gandurile ce te macina si cu teama....

E greu sa te intelegi, si foarte greu sa explici...de ce ....uneori, nu ne tinem de promisiunile facute... E un paradox; promiti ...crezand in ceea ce spui...si timpul trece...iar promisiunea se pierde...ii anulezi efectul...spunandu-ti pe moment: am o viata agitata; am nevoie sa ma distrez; am nevoie sa incerc sa umplu golurile; am nevoie de orice iti trece prin cap....Refuzi cu incapatanare sa-ti spui: am nevoie ca ceea ce ma reprezinta sa nu se termine...Nu vrei sa te gandesti vreun moment...ca viata ta este ciclica...ca parintii, tu, si, in viitor, proprii copii..se nasc, traiesc...si mor....Moartea nu este si nu va fi niciodata ... ceva ce poti schimba, intarzia sau anula...Asta ne defineste...temporalitatea...

E poate cel mai crunt sentiment posibil...sa realizezi ca, in viitor, cineva drag nu va mai fi...Si nu va mai fi, nu pentru ca te-ai suparat si nu-i mai vorbesti; nu pentru ca e plecat departe si nu-l mai poti vedea; nu pentru ca te dai la o parte din viata lui, pentru a fi fericit; nu pentru ca nu mai simti apropierea sufleteassca, ci simti doar abisul dintre voi...pur si simplu: NU VA MAI FIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII!

Acest gand, are momente cand te innebuneste... si ce faci? te lupti cu el si-l ascunzi...Si iti continui viata ca si cum n-ar exista...Asa se face ca promisuinile le dai uitarii, pentru ca fac parte din "ascunzatoare"....atata vreme cat totul se desfasora ca si pana atunci, inseamna ca "vestile rele" nu au aparut...Te minti, adica, si realizezi abia...cand suna un telefon...ca tot edificiul emotional creat pe "safe box" este pe cat de iluzoriu, pe atat de dureros... Oare vom invata vreodata cum sa ne ferim de suferinta, dar sa nu-i facem pe altii sa sufere?! Suntem indeajuns de egoisti, se pare, ca sa ne gandim si sa ne ferim de propria suferinta...

Va trebui sa ne infruntam propriile temeri, oricat de mari ar fi ele....si poate asa vom sti cum sa intampinam si..."vestile rele"...Nu vom fi niciodata pregatiti, insa cel putin nu ne vom invinui, pentru ceea ce n-am facut...

Ma rog Tie, Doamne, ca fiecare zi sa nu-mi aduca "vesti rele", iar voua, celor dragi sufletului meu, va rog sa ma iertati...pentru putinul timp...si VA IUBESC...!!!