Auzim cu regularitate si experimentam de-a lungul timpului situatii precum "reala prietenie e mai presus de interese de orice fel " si opusul : "frate, frate, dar branza e pe bani"...Selectam sa aplicam unul sau altul din aceste principii, in functie de cum il apreciem pe celalalt ca pare a fi . Evident ca uneori ne inselam in aprecieri, si ne intrebam unde si cum trebuie sa ne protejam de pierderea unor foloase cuvenite si legitime, dar cel mai important de a ne proteja de pierderea unor prieteni. Nimeni nu e atotstiutor si nu cred ca ne dorim asta, insa pentru o non necesara selectie artificiala a celor care ne sunt sau nu prieteni, cred ca delimitarea clara si categorica incipienta intre prietenie si afaceri, ne scuteste de pierderi, si ne simplifica alegerile.
Concluzia mea, dupa o serie de experiente este ca : afaceriile pot lega prietenii reale, pe cand prieteniile se pot deteriora si apoi stinge datorita afaceriilor...De ce? Poate pentru ca odata stabilita limita mercantila, interesul protejat si comportamentul pragmatic dezvaluit, cunoasterea celuilalt este mai usor detectabila...si asta si pentru ca "pentru a cunoaste cu adevarat o persoana trebuie sa o poti observa in situatii critice".
Datorita afacerii, am castigat una din cele mai frumoase si trainice prietenii, dar am si pierdut multi prieteni, dupa ce afacerile au intervenit intre noi...M-am intrebat multa vreme, unde si daca gresesc...si raspunsul a venit implacabil: Da, gresesti! Niciodata nu-ti tratezi partenerul de afaceri ca pe un prieten: una-i una, alta-i alta! Mi-am invatat lectia asta acum mult timp, chiar daca ramasitele unei prietenii de mult apuse...s-au risipit de curand, cu dezgustul unei final stiut: pentru multi nu exista prietenii, ci doar interese, si cel care ii considera o clipa prieteni, pierd dublu!
Vrei, nu vrei, iti place, nu-ti place: ai obligatia de a stabili limite intre prietenie si afacere sau sa le excluzi, pentru a te proteja!
Citeam de curand o teorie interesanta despre "egoism, egotism" si o paralela firava intre egoism si altruism, ce tindea sa le explice relativ similar...A fost ca o sclipire a unor ganduri ce mi-au mai trecut fugitiv prin minte...
Distinctia dintre cele doua concepte : altruism si egoism, din punct de vedere ideologic o stim cu totii; antonimice, antagonice, se incadreaza in sabloanele "binelui" si "raului"... Si daca din nevoia de a simplifica, explica si sabloniza, s-au gasit definitii a doua concepte, care, in realitate, in sfera trairilor umane, nu cunosc bariere atat de clare, uneori suprapunerea lor putand fi totala...?
Nu cumva daruim, din nevoia de a (ne) demonstra ca suntem (mai) buni sau din nevoia de a crede ca si noua ne vor darui altii in situatii similare?
Nu cumva nu judecam, din nevoia de a nu trece prin procesul judecatii altora ?
Nu cumva intelegem nevoile si trecem peste defectele altora, pentru ca vrem ca la randul nostru sa fim intelesi?
S-ar putea spune ca si aici altruismul, se delimiteaza de egoism, prin izvorul acestor sentimente.Oare? Nu cumva altruismul este o forma mascata a propriului nostru egoism: nevoia noastra! Da, nevoia poate avea un fundament pozitiv, dar exhiba din noi in afara....nu neaparat pentru ceilalti, ci mai mult pentru noi!
Poate parea ca e o abordare perversa a naturii umane, dar cred ca ne-am intalnit cel putin odata in viata cu intrebarea:
Nu cumva iubesc din nevoia de a iubi ? Suna egoist nu-i asa?...Suna oare mai rau sau mai bine decat : Nu cumva iubesc din nevoia de a fi iubit?
Tind sa cred ca uneori; nu generalizez, nu stigmatizez sufletele inocente, dar procentual acestea din urma sunt 1% din masa sufletelor; suntem altruisti pentru ca avem o astfel de nevoie puternica in noi si pentru noi, si mai putin pentru ceilalti....
Replica dintr-un film vazut recent poate fi un exemplu edificator:
"Aveam un unchi care la fiecare reuniune de familie aducea un tort. Toti eram incantati de gestul lui si-l consideram un om generos. El, insa, mi-a recunoscut, la un moment dat, ca nu era deloc generos, ci ii placeau dulciurile; iar logica gestului lui fusese mereu aceeasi: Daca aduci un tort, sigur ai dreptul la o felie."
Asadar altruismul poate masca, se poate suprapune total egoismului, lasand distinctia sa se faca doar sub aspectul perceptiei celorlati fata de gestul fiecaruia si mai putin asupra realei intentii ce a stat la baza gestului. Aparentele, sabloanele si definitiile ne scapa printre degete adevaratele sentimente, trairi si perceptii...irosindu-ne uneori timpul si cel mai grav...viata....
Acum aproximativ un an, am initiat acest blog din dorinta de a ma exprima si altfel...A fost si este un proiect, care l-am privit ca pe o fereastra spre interior si spre exterior...Am impartasit acest proiect cu prietenii, lasandu-le libertatea de a scrie ce vor si cand vor....Dupa cum s-a vazut, nu ne-am propus sa obtinem locuri fruntase in ierarhii din domeniu, nu am tintit atragerea cititorilor, dar ne-a inveselit sufletul fiecare comentariu pe care ni l-ati adresat, ne-ati adus zambetul pe buze cu fiecare click pe posturile acestui blog...si pentru asta : va multumim frumos!:)
Pare ca inceputul acestui an nu a fost atat de prolific, asa ca ne vom pune pe treaba; unii din noi, cel putin...:))
"The team" va invita in continuare sa ne treceti pragul, privind spre ...parti ale sufletelor noastre...O zi excelenta:)!
Cateodata as vrea sa uit. Dar daca as uita, as uita si cine sunt. Amintirile...doar ele raman pana la capat . Ceea ce pastreaza mintea, nimeni nu poate lua. Unele exepriente sunt neplacute. Ele te-au facut sa suferi, sa te simti umilit, jignit, nerespectat, neiubit, singur, fraier, cel mai fraier, inselat, dezamagit, etc. Pe astea vreau sa le uit, insa imi dau seama, ca si ele contribuie la ceva, la formarea mea, la maturizarea mea, la cunoasterea oamenilor si a vietii (vorbesc la modul general). Ma gandesc ca da, ma intaresc, ma modeleaza, stiu ce sa fac/sa nu mai fac in viitor, insa as putea sa ma lipsesc de astfel de momente. Daca totul ar fi mereu bine, ce imi trebuie sa ma intaresc? Teoretic nu as avea nevoie de cine stie ce tarie pentru a trece peste probleme, ca doar nu am probleme. Stiu ca suna utopic, dar daca totul ar fi bine...ei atunci ar fi mai usor. Mai slab, dar fericit :)) . Pana la urma nu suna atat de rau. Atunci cand treci printr-o experienta neplacuta, chiar daca este vorba despre ceva ce ti se intampla la munca, sau in viata perosnala, te marcheaza, te doboara, si pana iti revi e al naibi de greu...asta daca ai noroc sa iti revi si nu ramai marcat pe viata :)) . Ei, iti revi, dar schimbat! Cred insa ca nu as vrea sa uit chiar totul. Selectiv. Nu as vrea sa uit: lumina soarelul in unele dimineti, mirosul de proaspat de dupa ploaia de vara, linistea de duminica dupa-masa, ochii si buzele lui, locurile noi pe care le-am vazut, lanul galben de flori, vazut din masina, mirosul florilor de tei, caldura trupului de langa tine dintre asternururi, serile tarzii cu prietenii, cadourile primite si oferite, necunoscutul de pe strada care mi-a zambit, pozele din copilarie, melcii de dupa ploaie... etc etc. Dar cateodata as vrea sa uit...
"As vrea sa scriu o nuvela sau un roman". "De ce nu scrii asta? Vai, ce metafore folosesti! Clar, tu ar trebui sa fii scriitor." De cate ori ati auzit asa ceva? De cate ori ati fost momiti de asa cuvinte care sa va faca sa va asezati in fata unei coli albe la masa de scris sau, mai nou, in fata calculatorului? Pana si mie mi-a fost dat sa aud. De ce subliniez asta? Pai, pana sa plec in armata, ca sa zic asa, nu cred ca am scris nimic de capul meu. La scoala generala aveam mari probleme la orele de compunere. Nu tu muza, nu tu inspiratie! De obicei mama, plus niste vecine isi bateau capul cu temele mele sau ca tot romanul inventiv, cautam prin carti de comentarii literare si copiam cat mai mult. "Cat ai facut ma, compunerea?" "Am scris trei pagini." "Te-ai scos! Am doar una jumate si am scris mare." Nu prea conta ce ai scris, ci cat. Riscul era, cred ca in liceu am patit asa ceva, ca sa copiem multi din aceeasi carte de comentarii, ca doar nu era Internet atunci ca sa ai mai multe solutii. S-a trezit "ala de romana" (A murit saracu'. Era nevinovat, mai ales in ale literaturii romane. Cica ar fi scris carti la viata lui. O fi scris asa cum scriu eu acum.) ca trei sferturi de clasa imbratiseaza aceleasi .....idei. Sfertul ramas chiulise ori nu isi facuse tema. In armata insa am scris "neste" chestii la "renumita" revista a unitatii militare. PRO ....ceva, imi scapa titlul acum. Si sa mai zici ca nu e armata buna la ceva. "Creatiile" mele mi-au adus 3 zile de permisie, un borcan de 800 plin cu inghetata la varsat si porecla de "baiatul cu valiza". Va zic eu alta data cum a fost cu treaba asta. Acum sunt invitat sa scriu aici. Multumesc DMC! Acum "te iubesc" cum mi-am iubit invatatoarea si profesorii de romana la orele de compunere. Sa nu va asteptati la cine stie ce Eminescu pentru ca nu se mai da. Sa nu va asteptati la cine stie ce pui de Sadoveanu ca s-a terminat. Sa nu va asteptati la chestii smechere a la Patapievici ca nu se mai baga. Deci (asa mult imi place cuvantul asta, e clar se apropie de final, nu?) daca e vreunul care nu are ce sa faca si citeste ce debitez eu aici, de ce ai vrea sa scrii un roman? De ce sa lasi ceva scris posteritatii, in afara de testament?
Recunosc ca m-am tot gandit zilele astea, daca sa abordez sau nu acest subiect, insa avand in vedere ca imi tot bantuie gandurile in ultima vreme, am ales sa scriu...despre "rautatea gratuita"(ii zic eu)...cat de mult ne caracterizeaza si de ce simtim nevoia sa o scoatem in fata, atunci cand nu exista niciun fel de presiune si/sau restrictii....Am numit-o "rautate gratuita" pentru ca ea nu aduce niciun avantaj, nu are nicio finalitate...doar explodeaza la un moment dat:...violenta fizica si/sau verbala fiind expresia clara a acesteia...Nu ma refer, aici, la refulari, complexe, deviatii psihice, ci ma refer...la o expresie a dezumanitatii intr-o stare generala de bine...Mai exact, cine a vazut filmul "Dogville",intelege mai bine la ce ma refer...
Nu vreau sa intru intr-o discutie ideologica despre binele si raul din noi; nici macar intr-o hora a argumentelor pro si contra a ceea ce religia crestina sustine si ceea ce infiereaza, fiind eu insami, de ceva vreme, intr-o disputa cu "Cel de Sus", neintelegandu-l si neputand sa ma fac ca inteleg...Poate ca tine de ceva mai multa maturitate sau nu...dar abandonul in voia Lui, nu a reprezentat pana acum o alternativa viabila...
Ceea ce ma oripileaza este faptul ca rautatea gratuita imbraca de cele mai multe ori forme extreme; lasand in urma dezgust, rani de neinchis, victime directe si colaterale...
De ce crestinii au trebuit sa treaca prin sabie si foc locuitorii vechii Alexandrii, care-i primisera si le acceptasera credinta si traditiile; de ce au distrus tot ceea ce reprezenta dovada progresului cultural; de ce i-au acuzat de vrajitorie pe cei care erau preocupati de trairi mai intense, decat credinta intr-un D-zeu pe care nu-l negau, doar il situau la stadiul celorlalte credinte? Am putea spune ca in acele vremuri oamenii erau destul de primitivi in gandire, si totusi toleranta era unul din principiile noi credinte: Iisus, si apoi, Noul Testament, nu incitau la crima impotriva celor care impartaseau alte credinte, din contra, infierau asta...
Astazi, notiunea de "toleranta" este din ce in ce mai mult aclamata, teoretizata, si mai putin pusa in practica...Mai mult, astazi cand primitivismul este o notiune rupta din cartile de istorie sau din realitatiile lumii a treia, structural ne dovedim rai, fara motiv si fara rezultat...Este dezarmant sa vezi asta...si de neinteles...
Zilele trecute incercand sa intru pe adresa de web a acestui blog, google mi-a rezervat o surpriza frumoasa, nu m-a directionat direct la aceasta adresa, ci mi-a desfasurat in fata ochilor tot ceea ce el arhivase sub titulatura "DMC&Friends" si pe primul loc aparea "DMC&Friends&Family":)
In primul moment am ramas un pic surprinsa, stiind ca n-am schimbat denumirea blogului, desi, o amprenta importanta o are si familia noastra a celor care scriem aici; si totusi, de unde schimbarea...?
Nu era vorba de o greseala, ci de o coincidenta simpatica: era site-ul "DMC&Friends&Family" al unui centru medical din Detroit, USA; coincidenta continuand si sub aspectul specificului : Candva, acum foarte multi ani, cu o siguranta demna de ingenuitatea copilariei, la intrebarea ce voi alege sa profesez in viitor, spuneam : medicina chirurgicala. N-au trecut multi ani, si dintr-o inexplicabila alegere, viitorul profesional l-am statuat intr-o directie diametral opusa: domeniu juridic, ceea ce s-a si concretizat. In timpul primilor ani ai facultatii de drept, mi-a readus in atentie aceasta coincidenta: a ceea ce prefigurezi ideatic ca vei face si a ceea ce in fapt faci: doi colegi meritorii incepusera facultatea de medicina si-si intrerupsesera studiile, pentru a urma cursurile Facultatii de Drept, fara sa existe o explicatie logica, chiar si pentru ei, a alegerii lor finale...Nici in cazul lor, nici in al meu, nu existase o influenta din partea familiei in sensul indreptarii pasilor vietii profesionale spre o directie sau alta...:) Era pur si simplu...ceea ce trebuia sa se intample...
Daca ar fi sa speculez si sa gasesc o similitudine intre cele doua, as putea spune ca pragmatismul si sangele rece le apropie, asa cum influenta emotivitatii dedicata fiecarui caz in parte apropie profesionalismul de umanism intr-o simbioza ce aduce finalitatea: succesul.
Ramane deschisa intrebarea retorica: ce alegem si ce ne este prefigurat in viata?:)
Ce faci cand esti intr-o sitatie in care nu mai exista cale de intoarcere, iar mersul inainte inseamna sa o iei pe drumul nedorit? Mergi inainte, clar ... dar cum? Te gandesti poate ca la un anumit moment in viata ai avut de ales, si in urma alegerii tale (cu intentie sau din culpa), piesele puzzelului s-au asezat in forma de acum, forma nu tocmai fericita, cu o realitate pe care nu ti-o doreai , pe care o dispretuiesti, dar pe care acum nu o mai poti schimba. Te gandesti ca trebuie sa iti asumi alegerile facute, bune sau rele, sunt ale tale, si sa fii matur si responsabil. Dar oare poti? Sau oare conteaza ca poti cand stii ca vei fi nefericit? Sau te gandesti ca totul are un rost in viata, ca asta este voia Celui de Sus, si ca poate, desi acum nu vezi rostul, il vei vedea mai incolo. Sau poate tot raul spre bine ... macar candva. Ce faci cand realitate te copleseste? Ce bine era sa fii mic, sa nu ai griji, sa aiba cine sa se ingrijeasca de tine, sa faca totul pentru tine si viata sa fie o permanenta joaca ... amintiri din copilarie (acum inteleg...). Pe cand acum, acum ai grija singur de tine. Muncesti pentru fiecare leu, si il arunci pe te miri ce atat de usor. Acum trebuie sa iei decizii, trebuie sa suporti consecintele acestor decizii (si nu se mai pune: azi nu te uiti la televizor, azi nu iesi afara, azi nu primesti desert). Ne-am trezit mari, si asta nu ar fi foarte rau ca cica asta e mersul firesc al lucuruilor, numai ca, treaba e ca nu e foarte usor sa fi mare. Si daca esti mare, dar in sinea ta ai ramas tot mic, ce te faci atunci cand, fata in fata cu reactiunea, nu poti sa mai zici stop pe rosu/verde? Alegerile nefericite pe care le facem ne pot marca chiar si toata viata. Se spune ca trebuie sa inveti din greseli si sa inveti sa traiesti cu alegerile proaste, dar timpul nu il mai da nimeni inapoi si odata ales un drum, nu mai exista cale de intoarcere. Ceea ce ai facut, ceea ce ai zis, ceea ce ai exteriorizat intr-un fel sau altul, nu vei mai sterge niciodata, nici din minte/inima celorlalti si nici din tine.
Fiecare din noi avem impresia, in anumite momente, ca ne miscam intr-un cerc vicios, viata noastra petrecandu-se intre aceleasi activitati, aceleasi locuri, aceeasi oameni; orice tentativa firava de a evada parand a fi compromisa de forta rutinei de zi cu zi...Ei, si totusi, unii din noi gasim forta de a ne desprinde...de cotidian, spre noi experiente ce si ele, pe viitor, vor tinde sa te acapareze peste ceea ce candva ti-a trezit interesul...Libertatea de a actiona iti da implicit mai devreme sau mai tarziu si libertatea de a te plictisi...si atunci iti revizuiesti optiunile...Sunt cateva lucruri care nu le vei schimba, pentru ca te reprezinta, si devin, in timp, bornele personalitatii tale; acestea se pot transforma odata cu tine, insa fundamental raman in radacinile fiintei tale...
Asadar, ceea ce devine necesar, periodic, a reinnoi, sunt experientele, si asa: pasiuni vechi si noi isi disputa dintr-odata intaietatea, punandu-te intr-o adevarata dilema: ce hobby aleg? Pai trecand prin filtru memoriei ce anume pasiune nu mi-am satisfacut-o pana acum, in mod dedicat, enumerand: lectura, muzica, sport, calatorii, modelling, clubbing, casino, invatamant, politica, driving, etc.; mi-am reamintit: "DANSUL", este o pasiune veche, ce mereu am tratat-o cu mai multa sau mai putina atentie, asa ca a venit randul lui:).
Ok, DANSUL, dar si aici trebuia sa ma decid asupra caruia din stiluri, ceva care sa-mi placa foarte mult si care sa nu presupuna nevoia de "pereche", ca deh, nu e cazul...:)) Nu cred in ideea de a te duce la ore de dans, si sa te trezesti ca dansezi cu matura sau cu stalpul:))) Dintr-o discutie cu una din cele mai bune prietene ale mele, stiindu-mi pasiunea pentru muzica latino, am refuzat categoric stilul dansurilor latino clasice si artistice, desi extrem de frumoase. Cum ar fi sa inveti pasi si miscari de rumba, cunoscut a fi unul din cele mai erotice dansuri, si sa ajungi acasa, dupa fiecare ora de dans, si sa imbratisezi peretii:))! Sa fim seriosi:))!
Deci, daca stilul trebuie ales si in functie de personalitatea fiecaruia, dar si de imprejurarile care ti le ofera momentul, m-am decis la doua stiluri diametral opuse, dar care-mi plac la fel de mult: street dance(r&b) si flamenco. Entuziasmul demararii unei noi experiente nu poate fi cuantificabil, este ca un zambet intiparit pe fata oricarui indragostit...
Am sa revin cu impresii, si pana atunci, indemnul este sa mai evadati din cotidian, orice ar insemna asta; chiar si o distractie putand sa ajunga rutina;).
Asa ar suna un inceput de fraza intr-o pledoarie in desfasurare, atunci cand avocatul incearca sa sublinieze instantei o idee sau un argument anterior mentionat, si care in opinia lui merita reiterat pentru a-si fundamenta apararea...
Ei, nimic din ceea ce am scris mai sus, nu are legatura cu titlul postului, insa oridecateori pronunt aceste cuvinte, in afara cadrului profesional, se intrevede un zambet pe fata mea, stiind de unde....mi se trage....:))
Asadar, am revenit, dupa o pauza destul de lunga, pe care, evident, mereu mi-o imput, dar timpul uneori poate fi extrem de comprimat, incat zilele trec fara a mai putea scrie sau citi, ceea ce e interesant pe net...Am prieteni, carora le promit...ca voi scrie mai des, dar evident ca nici asta nu poate fi un argument, atunci cand tumultul zilelor nu-mi mai acorda si timp liber...
Deci, n-am disparut...:)) Ultimele doua-trei saptamani m-am transformat intr-un soricel de biblioteca, ce a evadat in week-end in cluburi, ca deh.....daca eminenta cenusie toarce si intoarce argumente si strategii in timpul saptamanii, macar la sfarsitul ei sa poata sa se destinda...A functionat, dar cum ce-i mult strica...hop...ca soricelul dansator aproape ca a capitulat..:)) Nu te joci cu oboseala...cand vine, te rapune cu dobanda si castig :)), lasand in urma epuizarea. Daca epuizarea fizica o tratezi cu ....somn mult(asta pentru cine poate:))), cu epuizarea psihica nu te joci...acolo trebuie sa ai grija....;)
M-am amuzat si m-am intristat, in ultima vreme, intr-un joc arhicunoscut al soarecelui cu pisica, ce din pacate se pare ca nu ma mai atrage, rezultatele fiind mereu aceleasi: cineva crede ca e pe val, si de fapt, usor, usor, devine atat de previzibil...ca poti sta linistit si sa-i anticipezi miscarile inverse, fata de ceea ce ii sugerezi sa faca sau sa zica...Mai cazi si tu in jocul asta, ca deh, nu esti de stanca...;) Ceea ce scapa din vedere jucatorul este ca sinceritatea dozata este, de la inceput, si nu pe parcurs, arma invingatorului...Minciuna il descalifica din start, si cu fiecare noua ratare in sfera credibilitatii, nu face decat sa-l faca sa alunece pe topoganul vietii treptat pana la indiferenta ...Unii se joaca toata viata, si nu realizeaza decat foarte tarziu sau foarte dur, ca oportunitatile s-au dus, ca aproape nimic nu au realizat si ca, cel mai trist, sunt singuri...Si nu e vorba de o singuratate asumata, ci de o frica de a se (mai ) atasa si de a vedea ca cineva se ataseaza emotional de el...Dar acest aspect, devine exclusiv problema jucatorului...insa trist sa-l vezi cum aparent este entuziast, vesel, sarmant si cu potential, iar intr-o discutie cu el insusi devine cel mai nefericit om; refulariile de pana atunci nemaiajutandu-l sa ridice privirea in sus si sa zambeasca spre viata lui care trebuie sa mearga mai departe, desprinzandu-se astfel din lanturile trecutului si ale durerii...:(
Eh, unii jucatori raman prinsi mult timp in sfera atemporala a ranilor vechi, altii trec peste ele, primind o noua sansa spre o viata, care sigur si-o doresc mai frumoasa si cu adevarat implinita...:) Felicitari celor din urma, pacat pentru primii...
Stiai doar...nu inteleg de ce-ai vrut sa crezi ca poate fi si altfel.?!...Ca joci corect sau incorect...cand lipseste dramul acela...oricum s-ar numi el...prezumptivele vise se naruie instantaneu...Si oridecatori iti spui...ca a juca corect...te face mai bun, mai implinit, mai cald, mai uman....vine cu o viteza de bumerang...reversul...
Nu-mi mai spune ca sunt atat de aroganta, nu-mi mai reprosa glacialitatea...ca asta ma tine safe...!!!Aproape ca abandonasem...si iata...ca ai reaparut...intr-o licarire pe un drum batatorit...ademenindu-ma sa cred ...De ce?
Am obosit sa privesc in sufletul fiecaruia si sa vad partea buna; oricat de mult se vrea a fi ascunsa...Am obosit sa am intuitii si sa-mi placa cuvintele ce le infirma...Am obosit sa inteleg si sa privesc spre ranile altora...sperand ca asa imi voi vindeca propriile mele rani...Pur si simplu, am obosit...
Sa nu te aud ca plangi; sa nu te aud ca suferi; sa nu te aud ca te consumi!!! M-ai auzit....?!
Nu vreau sa te aud...decat atunci cand...afurisita, capricioasa si nestatornica...asa cum pari, vei ridica vocea pentru a-mi dovedi ca exista cineva care sa priveasca spre partea buna a sufletului; sa inteleaga ranile si sa vrea sa vada dincolo de aparente...Pana atunci sa taci...pur si simplu...,pentru ca am obosit...!!!
Si poate doar atunci...am sa cred ca dezvaluirea sufletului catre un alt suflet dezgolit... merita...si chiar si atunci va trebui sa astepti....ceva mai mult...
Asa sunau vorbele unei bunicute extrem de simpatice, in toiul unei ierni la fel de geroase, ca si cea de acum...Batranica isi tinea de mana nepotica ce stranuta cu naduf....cu greu mentinandu-se dreapta de atata stranutat...Eu si sora mea, in spatele lor, am izbucnit intr-un ras molipsitor, instantaneu...nevenindu-ne sa credem cat de haios a sunat..."racisi, piftiuta mea"....:)))
Si cum iarna copilariei noastre pare a se fi intors, cu temperaturi sub 10 grade, iata-ma si pe mine, la un colt, de a-mi spune in gand....racisi...:)) Nu ma imbrac gros, niciodata, ce-i drept, dar suportabilitatea la frig este crescuta....E simplu, m-am nascut iarna si m-am calit in timp, auzind si acum , undeva indepartat, vocea grava a tatalui meu:...."Hei, ce atatea haine? !La -20 de grade, ce mai pui pe tine"....si mare dreptate a avut :)))...Nu racesc defel, decat odata la 3 -4 ani, dar, atunci, strasnic....si cum nu am mai patit-o demult, azi, pare ca am vrut sa-mi depasesc limita de frig....M-am decis sa-mi dezapezesc masina....care era un mic munte de zapada....intai cu manusile, apoi cu o lopetica, lasata cu grija in masina, apoi cu un faras imprumutat de o doamna dragutza, careia i s-a facut mila de mine, vazandu-ma ca pe un omuletz de zapada :))) Nu exagerez aveam zapada din cap pana-n picioare....:)))
Cand am intrat in casa, imi venea sa plang ....de cat de tare ma dureau mainile;....bocna eram:))) N-au trecut mai mult de 10 minute...si dragutza "raceala" deja imi dadea tarcoale...doar doar....ma agatza si ea un pic, ca, deh, am tot ocolit-o....M-am inarmat cu un ceai si un paracetamol...si mi-am spus...ehehehe, ai sa vezi cum ma vei rata si de data asta...:))))
O baie fierbinte si un nou ceai...o va speria sigur, nu de alta, dar noi doua nu suntem prietene deloc:)))...
Spuneam acum ceva timp ca se pare ca mi-am propus sa vizitez toata tara asta, zonal, in periplurile mele profesionale, si iata ca a venit si randul Ardealului: Sfantu Gheorghe, Alba Iulia si acum, Targu Mures.
Pot spune cu mana pe inima ca o "poveste" arhicunoscuta e cazuta deja in desuetudine: In Targu Mures nu se vorbeste doar ungureste; nu se uita nimeni urat la tine ca le vorbesti in limba romana; oamenii sunt draguti si serviabili...Ba mai mult, in incercarea mea de a pronuta denumirea unei strazi cu nume maghiar, am remarcat nervozitatea soferului de taxi, roman ce-i drept, ce-mi spunea rastit: "No, nu e nevoie sa repetati, ca eu is roman"...:))
Pensiunea "Helvetia" , pe care am ales-o ca gazda a destinatiei mele, este situata in zona centrala a orasului, vis-a-vis de Politia orasului Tirgu Mures(hihihihihihihi, am cautat-o mult, se pare) si foarte aproape de Tribunalul Mures, la circa 100 de metri, din spusele gazdei intelegand ca deseori avocatii din alte orase se cazeaza acolo. Foarte dragut loc, oameni extrem de primitori, insa cu greu gasesti ceva de mancare, dupa 10 seara...:(
Tribunalul Mures nu e una din cladirile impozante ale orasului, dar alura sa ponderoasa imprima macar greutatea disputelor ce se poarta in spatele usilor sale. Din fericire, putini oameni par sa se judece pe aceste meleaguri, discrepanta fiind orice comparatie cu forfota din instantele din Bucuresti, acolo unde avocati, justitiabili, grefieri, judecatori si jandarmi sunt intr-o continua agitatie. Respectul intre profesionisti ai dreptului este o obisnuinta, niciun judecator si niciun avocat nu par sa-si dispute suprematia, existand condescendenta de o parte si de alta. Nu am sa neg ca aparitia unui avocat din Bucuresti nu isca ceva rumoare prin randurile obisnuitilor salilor de judecata, dar nimic nu este deranjant si nici partinitor.
Intr-o goana matinala in vederea platii unei taxe de timbru ( apropo, se poate achita la 50 de metri de Tribunal, pe str. Bolyai nr.3), am trecut razant si pe langa alte edificii, Liceul "Bolyai", Primaria orasului Targu Mures, pierzand din fata ochilor multe altele , dar cu promisiunea facuta mie, ca peste doua luni, cand revin, sa pot parcurge cateva strazi macar din centrul acestui frumos orasel transilvanean.
Ca si prima impresie, oamenii sunt mult mai calmi; mai atenti la ceea ce este important in viata lor; mai patrunsi de sentimentul apartenentei lor, dincolo de cuvinte spuse la nervi, atunci cand vine vorba de familie; mai constienti de avantajele unui discurs teoretic, argumentat, fie el si contrar lor, dincolo de o realitate faptica, de care se agata disperati, in imposibilitate de a demonstra ca au dreptate... Orgoliile inflamate pot deveni un generator al timpului pierdut, al banilor risipiti si, in final, a unei dreptati amar gustata de cel care va si castiga, pierzand in acelasi timp, un nepot, o matusa, un unchi, etc.... Acest ultim aspect excede profesiei mele, fiind doar in postura de a asculta si de a privi din toate unghiurile, pentru a gasi cea mai buna aparare a celui pe care il reprezint... Disputele morale nu se transeaza in instanta, ci in sufletele fiecaruia dintre participanti sau nu, dar in mod clar sunt cele care declanseaza cele mai multe diferende...
Nu pot sa spun ca am avut un inceput de an tocmai frumos, dar am fost destul de linistita si pasnica, ba chiar am ales sa petrec si Revelionul mult mai calm decat in alti ani, intr-un loc unde ma simt ca acasa.
Vestile rele au inceput sa curga inca de duminica, a fost asa si luni, dar pana una alta am preferat sa-mi mentin linistea cu care am intrat in noul an, zica-se ca asa e bine.
Totusi, acest post nu este despre noul an sau vechiul an, ci despre prieteni, bun simt si asa-zisele „reguli nescrise” care exista, cel putin din punctul meu de vedere, in mai toate aspectele vietii.
Marea mea dezamagire vine din faptul ca, se pare, anumiti oameni nu cunosc anumite limite acceptate in relatiile de familie, amicitie, prietenie. Nu pot sa cred ca oameni pe care ii stiu de mai bine de 8 ani de zile ar putea avea anumite reactii, nu pot sa cred ca bunul simt nu este peste tot la purtator si nu pot sa cred, totusi, ca la 23-24 de ani, nu ai habar despre lucruri care se fac si care nu se fac. O sa vina multi sa-mi spuna ca asta e viata, ca traim intr-o jungla si tot asa; sunt de acord, dar nu referitor la prietenii mei. Dar s-ar putea spune ca tocmai m-am razgandit.
Haideti sa va spun eu ce anume nu se face, din punctul meu de vedere si, de ce nu, din punct de vedere al principiilor mele (tind sa sper ca nu numai ale mele). Luam un grup de prieteni de 12 persoane, dintre care doi au fost impreuna aproximativ 8 ani de zile, care la un moment dat se despart. Si cum nu s-ar pune problema ca vreunul din cei doi sa ramana singuri, evident ca se trece la partea in care cei doi ajung la un moment dat, voluntar sau involuntar, sa cunoasca pe altcineva si sa inceapa o noua relatie. Perfect normal si uman. Dar cand unul sau doi din cei 12 prieteni, aduc pe o alta persoana (o ea) ca sa-l cupleze pe el, cel care a fost in relatia de 8 ani, iar fosta lui o stie pe respectiva, aceasta fiind prietena uneia din cei 12... eh atunci... mie una nu mi se mai pare atat de normal. Da, devine normal in momentul in care el si-ar gasi o ea oriunde pe lumea asta sau prin intermediul oricui, dar pe care ea, fosta lui, sa nu o stie. Ca o va cunoaste din momentul in care cei doi vor forma un cuplu, este cu totul si cu totul a-l-t-c-e-v-a.
Cred ca exista respect pe lumea asta, exista si la animale, ce sa mai zic de oameni, ar trebui sa fie nelipsit. Cred ca exista respect si fata de tipurile de relatii care se formeaza intre cei umani, ca noi (mi-a venit in minte „Human” de la The Killers), cred ca exista respect pentru o relatie de prietenie, pentru o relatie de iubire si lista poate continua. Si pornind de la acest respect, care, stiu, ma repet, ar trebui sa existe, de-aici si acele „reguli nescrise” si acele lucruri care se fac sau nu se fac. In situatia data, cu el si ea despartiti si buna „prietena” samariteana care o aduce pe cealalta cu anumite scopuri, eu consider ca intram in categoria lucrurilor care nu se fac. Si asta pentru ca, una la mana, exista un grup de prieteni in care el si ea sunt prezenti; a doua la mana, pentru ca respectiva nu este o necunoscuta, luata de pe strada sau agatata de el prin vreun club, sau macar de-ar fi prietena unuia din cercul celor 12, dar pe care ea, cea care a fost in relatia de 8 ani, sa nu o cunoasca; a treia la mana, se cunoaste prea bine relatia celor doi si consider ca de la o anumita varsta fiecare isi poate gasi jumatatea pe cont propriu; a patra la mana, nu ne jucam pe preferinte, adica da, e ok sa-l combinam pe el. Sper ca m-am facut inteleasa si s-a retinut faptul ca la mine lipsa de respect si de bun simt reies din atitudinea bunei „prietene” care nu tine cont de nici unul din aspectele enumerate mai sus (sorry, Mel, dupa cum ti-am mai spus, refuz sa scriu „nici un”,„nici o” legat).
Ar mai fi totusi anumite aspecte de notat. Ea, cea din relatia de 8 ani, nu are o parere prea buna despre buna „prietena” samariteana, pentru ca, vedeti voi, ea are nas la oameni si are un instinct care de obicei nu o insala. Asadar, neavand o parere prea buna, este destul de indiferenta cu samariteana, ca sa nu dea nastere la discutii. Dar samariteana este iubita unui bun prieten de-al celei din relatia de 8 ani, asa ca ultima se indura si spune „ok, fie, hai sa ne imprietenim, ca poate cine stie, m-am inselat eu”. Incep sa iasa, sa vorbeasca, toate bune si frumoase, pana in momentul respectiv, cand aude despre ce face samariteana si se hotaraste sa spuna stop si sa atraga atentia asupra celor intamplate. Sa incep acum sa va povestesc cum samariteana incepe si face pe nevinovata? Nu cred ca are vreun sens si, sincer, orice om normal s-ar astepta la asta. Sau poate ca un om normal s-ar fi asteptat la putina sinceritate, un moment de franchete, macar asa, de final. Imi pare rau, n-am avut ocazia sa declar in mod oficial, dar nu, nu cred in nevinovatia ei.
Si acum vin si adaug faptul ca mai multi si cei mai importanti dintre cei 12 au vazut totul ca pe o intamplare absolut normala, chiar si la prezentarea unor situatii ipotetice, in care ei ar fi fost personajele in locul celei din relatia de 8 ani, la ei este totul normal, ba mai mult, intra in categoria lucrurilor care se fac si nu in categoria celor care nu se fac. Iata si momentul ridicarii multor semne de intrebare, evident, tot din partea celei din relatia de 8 ani si taiatul unor, la acest moment, asa-zisi prieteni.
Cu siguranta lumea nu va saraci din cauza taiatului acestor prieteni si cu siguranta, ca ironie a sortii, sunt, in continuare, oameni care mor de foame sau de sete, animale care mor in chinuri, copii care se nasc, oameni care se iubesc si se casatoresc, cutremure, inundatii, boli si leacuri. Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si oricum viata isi urmeaza cursul firesc... Doar ca putina durere si dezamagire tot exista pe undeva si pentru cea din relatia de 8 ani, chit ca nu era cel mai grav lucru care i se putea intampla, ba mai mult, a avut parte de evenimente mult mai marcante.
Sa va mai spun ce nu se face, din punctul meu de vedere: nu o inseli pe iubita ta atunci cand este gravida si ii spui sa pastreze copilul, nu te muti impreuna cu iubita pentru ca mai apoi sa petreci mai mult timp prin alte parti si apoi sa te vaiti ani de zile ca nu o sa mai iubesti niciodata, nu te razbuni pe cel pe care la un moment dat l-ai iubit, nu-l parasesti pe cel care te-a parasit initial din prea multa frica si apoi vii tu sa arati ca esti mai „barbat/a” si parasesti, nu te apuci sa spui unui prieten ca nu o sa se descurce, fara argumente si apoi sa-i arunci in fata „ti-am zis eu”, nu poti sa te apuci sa vorbesti cu o fata care ti-e prietena mai urat decat baietasii de cartier, mai mult decat vulgar... si lista poate continua...
Si totusi, pe lumea asta, mai exista si Urma (stiu ca pentru voi nu exista nici un fel de legatura cu ce am scris mai sus, dar, credeti-ma, la momentul in care s-au petrecut mare parte din evenimente, a existat si Urma, undeva pe fundal), care, pentru mine, inseamna iubire adevarata. Si ii admiri pe cei de la Urma, si ii iubesti, pentru ca sunt langa tine in orice clipa si pentru ca muzica lor merge in orice moment al zilei si al vietii. Si cel mai mult ii iubesti, pentru ca stiu sa fie oameni, din categoria celor care respecta si cu bun simt. Si iti mai insenineaza ziua. Si te fac sa vrei si mai apoi sa-ti traiesti viata FARA COMPROMISURI.
Cred ca am tras un sertaras din coltul indepartat al copilariei ... si m-am lasat tintuita in amintirea clipelor, cand singurele dimineti cand ne trezeam fericite, era atunci cand trebuia sa mergem la cinema "Doina" sa ne luam portia saptamanala de desene animate la cinematograf, dar nu oricare, ci unele spectaculoase, cum numai Walt Disney a stiut sa fascineze copilariile noastre...
"Pisicile aristocrate" au deschis pleiada, urmand : "Doamna si vagabondul", "101 dalmatieni", "Parisul Vesel"( la tv.ce-i drept...cu pisicutza aceea care lua foc de la coada si exploda... pentru a-si revendica trofeul: micul moussie:))), "Bambi", "Pinocchio"...
Copilul, care-si asteapta cadourile de ziua lui, cele de sub brad si cele aduse de iepuras...poate sa creasca, dar tot se va pierde in clipele de basm oferite de "Regele Leu", "Mica sirena", "Cartea Junglei", "Frumoasa si bestia"... Cu timpul, rade si e fericit sa se cufunde in umorul de limbaj, de gestica si de context din "Ice Age" sau satira din "Ferma Animalelor"... continuand sa-si astepte urmatoarele fiinte animate, care sa-l atraga in mrejele basmelor ...
Ce bine e sa (re)devii copil :) :) :)....yuhuhuhuhuhu:)))))))))
It's a new year, it's a new day...I'm feeling good! :)
Luni, e ziua pe care intotdeuana am iubit-o, spre nedumerirea prietenilor mei, care s-au uitat la mine ciudat....E luni, e o noua zi de munca...cum sa te bucuri ? rasarea pe buzele lor o iminenta intrebare...
Lunea marcheaza un nou inceput, si asta cred ca ma inveseleste la fiecare inceput de saptamana...Azi, a insemnat "back in business" mai hotarat si mai asteptat ca altadata...Spuneam la sfarsitul anului trecut ca motivatiile au renascut, dupa un an in care pareau adormite in strafundul mintii mele....
Tot, luni, mi s-a reamintit ca prietenia fata de una din persoanele dragi mie poate trece peste orice greseala, fara nicio ezitare, regret...ba mai mult, cu ochii mintii atent deschisi catre propriile greseli, lasate in ceata trecutului nu foarte indepartat...Suntem oameni, mai si gresim, dar atata vreme cat nu o facem intentionat si exista pareri de rau...sunt doar scapari menite, in timp, sa ne invete ca viata este extrem de complicata....si fara sa intervenim noi capital...Asa e ea...
Luni, mi s-a reamintit ca unii din noi ranesc fara putinta, asa cum se ranesc fara dorinta....
E totusi luni, o zi draga mie, si pentru noi toti, momentul unui nou inceput...mai bun....:) Un inceput de an, un inceput de saptamana....un nou inceput...in vietile noastre...Capul sus, inima deschisa...si minte sclipitoare!
Postări
