Intrebarea obsesiva a prietenilor mei...

Ma gandesc de cateva zile cum sa incep sa scriu acest post, subiectul devenind unul iminent, intr-o perioada in care cei din jurul meu cu obstinatie imi pun intrebarea: Cand te mariti? Am obosit sa raspund in fel si chip la intrebarea asta, si ce-i drept, am obosit sa o aud rostita...de cel putin 5 ani incoace(suna a cincinal...ce ai mai facut in ultimii cinci ani?:)))...So, dragii mei, va promit in modul cel mai ferm posibil, ca daca si cand se va intampla acest lucru: il voi face public!!!

Nu sunt si n-am fost, cred, niciodata adepta unei legaturi de acest gen, si nu pentru ca, in ultimul timp, am o meserie, care imi arata mai mult de ce sa nu fac acest pas....Nu! Nu e vorba de faptul ca ma plictisesc repede! Nu e vorba nici macar de faptul ca firea mea independenta ar contrazice o astfel de relatie...pur si simplu a fost NU. Poate e vorba de teama, poate e vorba de spatiu, poate e vorba de infrangerea unui sablon social....n-as putea spune despre ce e vorba...dar, in mod cert, pana acum, am refuzat categoric acest gen de angajament...

Optiunea casatoriei la 20 de ani a constituit panica.

Optiunea casatoriei la 23 ani a constituit incetarea iubirii.

Optiunea casatoriei la 25 ani a constituit amuzament.

Optiunea casatoriei la 26 ani a constituit rana.

De la 26 ani de ani, am incetat sa ma mai aflu in situatii care sa ma poarte invariabil spre un subiect delicat...El: Cand ne casatorim? Eu: Pai nu cred ca prea curand! El: Adica cand? Eu: Nu stiu daca...

Poate e vorba de moment, de prioritati, de persoane...si de multe alte elemente, care au convers in a-mi desfasura pasii in viata, fara sa ma marit pana acum si fara a-mi pune problema ca trebuie sa fac acest lucru.

Inteleg pe toata lumea, care se intreaba: DE CE NU?; ii inteleg pe parinti si pe bunici, care spera sa ma vada la casa mea( desi sunt, fie vb intre noi:))); la prieteni, care parcurg viata si asteapta sa ma alatur lor; la parteneri de afaceri, care ma privesc ca pe o femeie hotarata, autoritara si independenta, ce nu poate, zic ei, sa se simta incorsetata...Eu sper, la randul meu, ca toata lumea din jurul meu sa incerce sa inteleaga...ca un astfel de "pas in viata" tine de 2 persoane; ca nu am sa fac acest pas doar pentru a bifa si asta, si, ca, desi pretentiile mele sunt foarte mici....  pt. ceilalti... sunt foarte mari...si asta ma situeaza, de foarte mult timp, in sfera "oamenilor extrem de pretentiosi"...

Sper ca aceasta mica dezvaluire sa va raspunda la intrebarile obsesive care va framanta....si data viitoare cand ne mai vedem sau ne mai auzim...sa evitati sa reiterati o veche intrebare....Poate va veni ziua cand va voi suna eu si va voi anunta....ca sunt una de-a voastra, ca pana la urma sunt un om la fel de obisnuit ca si voi...:)