"Idiotul" de F. M. Dostoievski

Literaratura universala ar fi schiopatanda fara opera marelui F. M. Dostoievski, asa cum cea rusa : n-ar excela intr-o analiza psihologica atenta; n-ar surprinde atat de detaliat fresca societatii si n-ar fi atras atatia cititori intr-o goana nebuna de a savura mental fiecare cuvant, paragraf, capitol si, in final, operele literare.

Incep prin a spune ca in perioada cand parcurgeam mii de file pe zi, nu am fost pasionata de operele literare ale autorilor rusi, cu o singura retinere...Stiam ca nu e momentul, dar ca undeva mai tarziu...trebuie sa citesc Dostoievski; imi propusesem si care va fi primul roman, "Crima si Pedeapsa"....

Anii au trecut, incluzand si perioada lecturii exclusive a unor lucrari de specialitate, cu lipsa de dorinta de a mai deschide si altele, de alt gen...revenind la ceea ce m-a definit ani buni....si am ajuns si la Dostoievski, picandu-mi in mana..."Idiotul", un roman spectaculos, vibrant si, pe alocuri, demonstrativ.

Povestea "printului " Miskin, a carei genealogie indepartata ni-l prezinta ca fiind de vita nobila , incepe si se termina intr-un azil din Elvetia, intr-o clinica de dizabilitati mentale, ciclicitatea lasand loc doar unei brese mentale elucubrante, ce-i ofera personajului principal sa se prezinte ca un novice intr-o realitate pe care incearca sa o palpeze si sa prezinte o realitate a societatii ruse, marcata de  idealismul si patriotismul exacerbat al clasei de jos, de parvenitismul clasei de mijloc si de  ipocrizia si superficialitatea clasei de sus; exceptiile sunt cele care dau frumusete acestor pagini...

"Idiotul" nu este doar povestea unui tanar lovit de "idiotie", (s.n.."debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare, nivelul intelectual neatingând pe cel al unui copil normal, de doi ani"); ce pare ca a depasit acest handicap, ci este si metafora celui care nu se incadreaza in sablonul social al vremii sub aspectul mentalitatii, comportamentului si experientei de viata.

Ceea ce incanta este analiza asupra psihologiei condamnatului la moarte.

Ceea ce oboseste este analiza asupra psihicului tineretului rus, ce marcat de o viata mizera are setea hulpava a cunoasterii si a necesitatii exteriorizarii propriilor idei, in lipsa unei experiente de viata, ce le-ar conferi credibilitate( Ippolit).

Ceea ce intriga este prezentarea a doua caractere feminine(Nastasia Filipovna si Aglaia Epancina), aparent prezentate in antiteza si de care "printul" Miskin pare a fi legat sentimental, pe care le intelege si le absolva de nebunii, rautati si capricii, pe care crede ca le iubeste, dar nu stie sa o faca decat sub aspect platonic. In acest context, "copilul" se dezvaluie de sub masca "inteleptului," naivitatea lasand sa-i scape printre degete viata, incheindu-si misiunea printr-o noua si ultima criza de idiotie, ce-l readuce in stadiul precar al sanatatii mintale de la inceputuri.

"Idiotul" este un roman si o poveste ce te fascineaza, acolo unde realismul si idealismul se intrepatrund atat de perfect, incat poti confunda situatiile; acolo unde viata oamenilor simpli se intrepatrunde cu viata asa-ziselor elite, imprumutand unii de la altii calitati si defecte; acolo unde iubirea nu se manifesta decat ideatic; acolo unde fiecare din noi descoperim de fiecare data cand o citim....noi valente...A fost o prima lectura, o prima impresie...si in mod cert nu va fi singura...Spectaculos de trist si de frumos! O recomand cu toata increderea:)!